Viitorul aparține celor care cred în frumusețea propriilor visuri

viitorul apartine celor ce cred in furmusetea propriilor visuriOare? Așa să fie cum zice titlul? Uneori visurile sunt atât de făcute terci de realitate încât dacă nu există măcar o mini-certitudine că ceva e ok, se năruie orice automotivare. Și da, e o chestiune de experiență personală.
Cui i-aș trimite un astfel de mesaj? Oricui are ficatul suficient de rezistent la asemenea aghezmuieli. Aparține visătorilor? Ok. Atunci prezentul al cui este? Da. Există multe variante de răspuns așa că nu le cer. Era doar o întrebare retorică.
Poate că mi-aș trimite mie un mesaj ca cel din titlu. Poate unui bun prieten care gândește pe diverse contexte cam cum fac eu. Sau, poate că n-aș trimite nimănui. Din egoism, nu alta. Dacă tot am onoarea de a fi descoperit această mirifică bucățică de înțelepciune poate că ar fi mai indicat s-o păstrez doar pentru mine, nu?

Mă cam doare sufletul scriind vorbele astea și gândindu-mă la ce anume m-a determinat să le arunc aici. Mergem mai departe. Cert e că, relația mea cu mine e una foarte interesantă. Cu suișuri și coborâșuri și, poate că mi-aș oferi cadou un astfel de mesaj atunci când aș avea mai mare nevoie de el: în momentele când trebuie să urc și nu prea-mi mai vine să fac asta. Și nu, nu de lene. Ci pentru că-i greu să te lovești de margini de prăpastie și să speri iarăși la zboruri prin ceruri senine.
Destulă poezie pentru un advertorial, nu? Pân’ la urmă oricum n-o să citească decât vreo 2, 3 persoane textul ăsta și după aceea va dispărea de pe internet brusc. Până una alta, o bucățică de sfat (a little piece of advice) ar fi să găsesști textul care-ți place din cele scrise de mine pân-acum și să ți-l salvezi la tine-n pc. Că doar… nu-i așa? Viitorul aparține…etc. Și viitorul blogului ăsta e … incert, cel mult.

– Un articol cerut de LuxuryGifts.ro, creat și înscris în competiția SuperBlog 2013

Autor: Bogdan Voșloban

Advertisements

Crăciunul în cele mai frumoase povestiri

Dragă moșule,

Am un amic mic de vreo câțiva anișori și doar ce intră recent la școală. Problema e că prietenul ăsta al meu nu prea mai crede în tine. Zice că părinții îi pun cadouri sub brad. Pune-i te rog puțin mintea la încercare anul acesta. Am văzut că știi să faci surprize frumoase. Uite, îți propun o înțelegere. Stau destul de prost cu banii așa că dacă tu-mi trimiți cartea „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”, eu promit că i-oi voi citi din scoarță-n scoarță și-l voi ajuta să își amintească de tine și de cât de bun ești tu cu copiii.
Să-ți zic un secret? Am apucat să arunc un ochi pe cuprinsul cărții și am văzut acolo un titlu care mi-a atras atenția. Oscar Wilde are o povestire numită “Uriașul cel egoist”. Nu sunt eu tocmai uriaș, dar nu sunt nici cea mai altruistă făptură așa că, te mai rog ceva: poți să mă faci să iubesc oamenii mai mult?
Atât pe anul ăsta. Poate, dacă mă ajuți cu cele două dorințe, la anul îți dau o mână de-ajutor la împărțit de cadouri. Spor la treabă și salută-l pe vărul Nicolae.
P.S. Când vorbești cu Nicu, spune-i că în ultimii 2 ani n-am reușit să stric bâtele de baseball aduse…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Deseneaza mașina visurilor tale

Eu nu știu să desenez. Poate nici tu. Cu siguranță însă că dacă-i vei propune copilului tău o idee, el va găsi o modalitate prin care să-ți deseneze ideea propusă. Iată că-i tocmai bine, pentru că într-o campanie de responsabilitate socială, Toyota vine să-ți propună un concurs: “Desenează mașina visurilor tale”. Un concurs de desen pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 ani. Se desfășoară în perioada 15 noiembrie 2013 – 15 martie 2014. Pentru mai multe detalii despre concurs poți intra pe site-ul Toyota.
Eu dacă aș fi în locul unui ambasador al acestui concept, aș organiza diverse activități atât la școală cât și în timpul liber pentru stimularea creativității și promovarea talentului copiilor: concursuri, jocuri, competiții, expediții, treasure-hunt-uri, etc.

Cert e că acest concurs îi poate oferi copilului tău o călătorie plătită până în Japonia dar și alte premii foarte interesante. Dacă n-ai intrat încă pe site, uită-te mai sus pe cuvântul acela care e scris mai ciudat în text. E un link. Cu detalii.
Intră, vezi care sunt condițiile și înscrie-ți copilul într-o aventură care ar putea fi una din cele mai frumoase din viața lui. Succes!

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Bate fierul cât e cald

Era drăguță. Îi zâmbea de fiecare dată când se întâlneau întâmplător pe holurile universității. Vedea parcă dincolo de aspectul său ponosit: cu o bluză până-n barbă, niște căști imense pe urechi, o șapcă jerpelită și niște blugi negri cu multe buzunare cutreiera holurile razna în căutarea a ceva pe care aparent nu reușea să-l găsească.

De fiecare dată pare-se că aveau aceleași holuri pe care se plimbau amândoi. La un moment dat s-au întâlnit la dozatorul de cafea și ea l-a întrebat dacă n-are mărunt. Avea. Prea mult și prea mărunt așa că i-a zis că n-are, deși buzunarul său de la spate era burdușit de monede de parcă dăduse spargere la cutiile milei din vreo 3 biserici. Îi părea rău că n-a ajutat-o. Poate că ar fi intrat în vorbă, poate că de-acolo ceva s-ar fi putut duce mai departe…

A trecut vremea peste amândoi. Acum el era în anul 3, era președintele unei organizații studențești, își schimbase garderoba și venea zilnic cu propria mașină la facultate îmbrăcat mereu la dungă și numai în cămăși cu gust. Ea îl uitase. A mai văzut-o de câteva ori și el pe holuri dar și el părea că o uitase pe ea. Între timp însă odată cu licența a venit și balul de final. El era un fel de speaker pentru un segment din program în care le prezenta celor care vroiau să plece afară într-un internship opțiunile pe care le oferea organizația studențească pe care o conducea. Ea … era acolo. El … spera că ea va fi prezentă.

Cu o seară înainte amândoi se pregătiseră. Parcă neștiind ce moment important avea să urmeze. Și asta pentru că nu depindea numai de ei. Totul avea să se întâmple la bal și aici s-ar fi decis soarta fiecăruia. Era o emoție ciudată la mijloc. Dacă contextul ar fi fost favorabil viețile lor ar fi prins o direcție cu totul diferită. Dar… trebuiau să aștepte.

Ciudat e că el nu apucase să-și calce cămașa pentru că i se stricase fierul de călcat în ziua precedentă șibosch-250x250 n-avusese timp să dea o raită prin magazinele cu electrocasnice. Așa că, fier de calcat Boschpentru că nu vroia neapărat ceva foarte scump s-a uitat pe un site de anunțuri să găsească unul la mâna a doua. Frumushika_butterfly_08 avea unul de vânzare. De la Bosch. Destul de ok ca preț așa că i-a dat un telefon. O voce aparent familiară îi răspunse și-i zise că poate să-l ia chiar in acea seară.

Ajuns la ușă… nu prea mai avea răbdare. Îi răspunse o voce feminină. Din hol, undeva pe un umeraș agățat de ușa de la baie era o rochie roșie superbă. Tranzacția a fost rapidă și scurtă. Și-a călcat cămașa și nu-i venea să creadă cât de bine funcționează un secondhand.

Seara balului. El superb. Ea… acolo. El pe scenă vorbind. Ea în rochia roșie sorbindu-i cuvintele. El stăpân pe sine. Ea timidă.
Doar ce coborâse de pe scenă de câteva minute și se îndreptă spre bar cu gândul să-și răcorească gâtul cu o bere. Ea stâtea leneș pe un scaun înalt și fuma absentă dintr-o țigară slim. Scăpase de timiditate.
– Ferchezuitule! Se auzi o voce iarăși ciudat de familiară.
Se întoarse și o zări pe ea. Radia. O coafură superbă, niște cercei discreți, un medalion bizar dar foarte fin îi completau imaginea în care buzele senzuale de un roșu aprins, unghiile gata să se înfigă în spatele lui și rochia roșie în care trupul ei părea că se zvârcolește de dorință făceau imaginea să pară coborâtă dintr-o carte de povești cu zâne.
– Poftim? Întrebă el intrigat și în același timp fascinat de frumusețea ei.
– Da. Tu, ferchezuitule. Ia zi-mi: așa-i că ți-ai călcat cămașa cu un fier secondhand?

Brusc își dădu seama ce se întâmpla. Își aduse aminte de rochia care atârna pe umeraș. Aceeași rochie de acum dar care arăta al dracului de divin pe ea.
– Lasă-mă să ghicesc:  “Frumushika_butterfly_08”? întrebă el zâmbind cu subînțeles.
– E id-ul colegei mele de cameră. Fierul e însă al meu. Mă rog, era… Și nu e sh, cum a zis ea. E nou. Dar nu mai avea bani și a dat anunț. Mă rog…
– Ce bei?
– Până acum? Vreo trei Martini. De ce?
– Pentru că vreau să ți-l ofer pe-al patrulea. Știi că îmi placi, nu?
– Știu. Și tu îmi placi.

Și seara a continuat…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Puritate irefutabilă

Primul gând care îți vine în minte când spui „puritate” e ceva alb. O mireasă sau poate un bebeluș. Un copil sau ceva fragil. Ceva neprihănit. Ceva care să nu fie pătat. Un concept abstract, puritatea, pare să nu fie definită decât prin raportare la altceva.

Cu multă vreme în urmă în aburi metafizici de alcool aveam o dezbatere interesantă cu un amic. Încercam să dăm definiția sufletului. O luasem pe arături și câmpii erau mai ceva învinețiți decât Alexandra lui Marcel. Nu am ajuns la concluzii. Nici măcar demonstrațiile nu stăteau decât clătinate în picioare. Sufletul ar putea să fie ceva pur? După unii, ar fi cam cel mai pur “lucru” de pe lumea asta și chiar și de pe ailaltă. Da’ dacă nu există? Sufletul. Da.

Dar dacă nu există suflete? Dacă e tot numai un concept abstract? Ce-i aia suflet? Noi ajunseserăm într-un punct de convergență a ideilor în care susțineam amândoi cam cu jumătate de gură că sufletul e o chestiune inventată de oameni. Un “ceva” pe care să arunci vina atunci când emoțiile dau năvală. Bune, rele, cum or fi, ele toate se adună în găleata asta metaforică numită suflet.

Să zicem că e un concept inventat. Ca și altele. Cam ca orice obiect, stare, acțiune, și sufletul are un nume. Să zicem că sufletul ar avea numele “idee” sau “gând” sau “concept” sau, de ce nu, “piropopircăniță”. Ar fi ciudat să-i spui unei fete “te iubesc din tot conceptul” sau “cu toate gândurile” (bine, recunosc, a doua chiar sună bine). Totuși, să-i spui “te iubesc cu toată piropopircănița mea” ar fi măcar un pic haios.

Revenind. După câteva cucuie zdravene făcute în căutarea purității n-am ajuns decât la o singură și destul de banală idee. Ceea ce e pur e fie rar, fie chiar unic. Cel mai cel dintre toate cele, singura caracteristică a întregii noastre rase care ne unește și, paradoxal, simultan, ne desparte în multe feluri este … gândirea.
Gândul este întruchiparea purității irefutabile. Un șuvoi constant de idei, prognoze, amintiri, dorințe, frici, pasiuni… toate încapsulate în același concept. Ce bebeluși? Ce norișori pufoși cu îngerași călare pe harpe? Nici un rai! Nah, că tot adusei paradisul în discuție, divaghez un pic spre partea aia din povestea biblică unde Adam și Eva primeau capacitatea de a discerne binele de rău. Practic de a gândi, nu? Că după aceea povestea se împrăștie în ventilator, ca să parafrazez o expresie englezească, e altceva.

De la maimuță-n sus am urcat noi. Ăștia de la Hamangia. Gânditorii…

Ei bine te las c-o întrebare? Ce-i pentru tine cel mai pur lucru oare? (ca să rimeze, da? :P)

P.S. Textul acesta despre puritate este inspirat de un concurs Instagram organizat de AQUA Carpatica și ai hashtag-ul #puritate la dispoziție ca să urmărești întreaga poveste.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Concursu’ ipotetic – “Matrioșka style”

Articolul acesta este o idee de concurs. Nu este un concurs!
Ideea e simplă și pleacă de la un clip de pe canalul LuxuryGifts.ro de pe Youtube.

Intro:
Atunci când oferi cuiva un cadou, o mare parte din bătaia de cap pe care unii o au o reprezintă ambalajul. Împachetarea. Fundițele și hârtia. Cutiile și recipientele.

La un moment dat, vorbeam cu o rusoaică despre celebra păpușă Matrioșka. Mi-a zis că cică ar fi de fapt pahare pentru vodkă. Și că ar fi parte dintr-un joc care are loc la petrecerile cu băutură.

Regula Concursului:
Alege un obiect de pe site-ul LuxuryGifts[.]ro, și gândește-te cum ai putea să îl împachetezi în 4 straturi de ambalaj în așa fel încât cel căruia îi dai cadoul să nu își dea seama despre ce cadou e vorba. Practic, ambalajul pe care îl vei realiza trebuie să urmeze principiul păpușii rusești.

Surse de informare recomandate:

Site-ul LuxuryGifts
Canalul de Youtube LuxuryGifts

Premiu:

Un voucher de reducere de 50% la produse din gama “Butoni si bijuterii de fantezie” de le site-ul LuxuryGifts.

Disclaimer: Acest concurs nu este real. Chiar și așa, aș fi curios cum ați ambala voi un cadou. Personal, aș alege ceva din categoria “bijuterii cu cristalede pe site-ul sponsorului.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Vila “Alpin” de la Straja sau “după ce ai vizitat site-ul îți mai vine să-i vizitezi?” – review site

Vila Alpin StrajaOrice vizitator de website-uri are câteva așteptări atunci când ajunge la o anumită adresă. Așa că primul lucru pe care îl poți privi cu o sprânceană ridicată când intri pe site-ul vilei Alpin este adresa. Nu este vilaaplinpunctro ci alpinstraja.ro. Culmea e că, dacă intri pe prima variantă tot acolo ajungi. Deci, dubioasă treabă. E ca și cum ai avea 2 adrese pentru aceeași locație.

Mai departe după ce ai băgat în caseta de adrese unul dintre cele două link-uri ajungi pe homepage. Primul lucru care îți sare în ochi e lipsa diacriticelor. Lenea o fi cucoană mare, dar dacă tot ai investit o căruță de bani ca să faci site-ul, n-ar strica să ai și diacriticele pe el.

A doua chestiune care îți sare în ochi este stilul relativ simplist de aranjare a paginii ăsteia principale. Un logo destul de sugestiv tronează în stânga-sus dar restul paginii n-are nimic de-a face cu el. Alinierea elementelor de brand lipsește cu desăvârșire. Culorile dominante din logo, respectiv roșu și alb nu se mai regăsesc în combinația asta pe pagină. Ciudat lucru, mai ales că, chiar și vila e vopsită pe-afară în roșu. Deci cumva e din aceeași poveste.

Cel mai mult, însă de pe homepage-ul acestui site, e deranjant să vezi ditai butonoaiele cu ofertele. Urâte rău butoanele alea. Un chenar în care e înghesuită o poză mică și… cam atât. Pentru fiecare dintre ele. Se poate face mult mai bine bucata asta. Un slider cu niște poze făcute profi ar atrage vizitatorul să dea cu click-ul după oferte.

Redundant apare un subtitlu sub dreptunghiurile cu oferte care îți aduce aminte în cazul în care ți-ai terminat stocul de lecitină că ești pe site-ul care îți dă detalii despre “Vila Alpin Straja”. Ok. Nu era nevoie de reamintirea asta. Știm unde suntem.

Cu un text negru, probabil cu un font “Calibri” primești detalii despre Facilități. Cel mai important aspect al unui site de acest gen e făcut cu “liniuță de la capăt”. Prost, foarte prost. Bilă neagră, cum ar zice un coleg din blogosferă.  Dacă tot ai facilități, prezintă-le într-un mod cât mai atractiv, nu? Cu poze, cu clipuri, cu prezentări flash, cu ceva dinamic făcut profi. Nu cu niște bulețele negre la capăt de rând. Arată lipsă de interes pentru propria afacere. Pe bune!

Ulterior afli că poți primi la cerere activități de rafting, tiroliană, escaladă, paint ball, și activități speo. Păi asta e iarăși o treabă foarte tare. Și foarte prost prezentată. Unde sunt pozele, unde sunt oamenii? Nu există?

În dreapta textului ăsta cu liniuțe apare o poză. Cu vila. Din față. Încadratura e jenantă. Se taie din acoperișul vilei, în stânga nu ai vizibilitate, în dreapta ai prea mult spațiu și vezi un colț din vila vecină. Zici că e un print-screen făcut de pe google maps în funcția street view. O poză mai de doamne-ajută, totuși putea să apară aici. Nu?

Mai jos pe pagină primești informații despre ruta pe care să o urmezi ca să ajungi la cabană. Că tot ziceam mai devreme de google maps, o hartă nu ar strica. Una care să-ți arate cum să ajungi. Una pe care să poți să o folosești  direct din smartphone. Să mai zic ca google maps nu imi gaseste “vila alpin straja”? Deci dacă vreau să văd rutele nu am cum pentru că pe hartă nu există locația. Încă un “bilău” negru. Poate fi făcut foarte ușor și ar fi de mare ajutor pentru cei care vor să-și facă o estimare de timp și costuri pentru un sejur la Straja, la vila Alpin.

Lângă informațiile de acces e o hartă. Cu pârtiile. Nu prea e bine poziționată în economia întreginii pagini. Putea să fie o singură secțiune a site-ului doar cu pârtii și cu detalii despre fiecare. Există un link amărât pe textul “Detalii Partii ski din Straja”. Iarăși un exemplu de “așa nu”. Un best-seller vândut prost. Tot fără diacritice.

Dedesubt un alt link tot pe text despre ceea ce găsim acolo ca și “Program Turistic”. Revin: Idee bună implementată aiurea. Asta ar fi mers ca o secțiune specială pe site făcută ca și design într-un mod atractiv, plăcut ochiului și stimulant pentru mouse. Iarăși avem o bilă neagră. Se detaliază oleacă despre programul turistic în continuare după care apare un link de pe blog cu o poză cu crucea și un text scurt despre canalele energetice. Asta chiar n-are ce să caute pe homepage. Mai degrabă ar fi mers într-o secțiune de genul “știați că”.

Paradoxal, mai jos apare un tur virtual făcut în flash. Probabil că asta ar fi fost prima chestiune pe care aș fi pus-o eu pe homepage! Să vadă toți vizitatorii din prima cum stau lucrurile. Poziția turului virtual îl face însă aproape inutil. E mult prea jos poziționat și, dacă vizitatorul nu are răbdare să dea scroll, va rata acest element de pe pagină. Recunosc că la prima vizită pe site am fost superficial și nu am văzut chestia asta. Dacă sunt și alți superficiali ca mine? V-ați întrebat? Nu cred. Concluzia: mutați turul virtual sus de tot. Sub meniu.

Și dacă tot am zis de meniu, ne apropiem de partea de jos a homepage-ului unde există o secțiune cu “opininiile vizitatorilor – opinia ta contează”. Prin simplul fapt că spui așa ceva denotă ca nu prea contează. E logic să conteze dar nu așa pui problema. Aș fi pus o secțiune în meniul principal numită “opiniile vizitatorilor”. Aș fi trimis mailuri celor care au stat la Alpin și i-aș fi rugat să-mi dea câteva cuvinte pe care să le pun cu poză ca și testimonial. Nu e greu de făcut dar necesită un pic de muncă în plus. Plus că dă foarte bine.

Niște meniuri vin în footer-ul homepage-ului care te pot ajuta. Ok. Nici o problemă până aici? Ba da. Una. Aia cu copyright-ul. Vedem acolo că fastweb romania sunt cei care au făcut design-ul site-ului. Deci, ei sunt vinovați pentru toate neregulile găsite de mine aici. Nu aș permite ditai spațiul doar pentru un link de copyright. E risipă. Un rând în partea de jos a footer-ului ar fi mai mult decât suficient.

Și dacă tot am zis de meniuri, ne întoarcem în călătoria virtuală pe acest site la meniul principal. „Despre noi” este inutil. Odată ce ai dat click pe el te duce tot pe homepage. Aici ar fi mers ceva despre oamenii care stau in spatele afacerii. Despre eventuale vedete care au stat aici. Despre lucruri deosebite prezentate pe scurt cu link către blog-ul site-ului.

Următorul buton din meniu îți arată despre ce “Promotii” ai putea avea parte. Oferta o fi ea bună (sau nu), dar felul în care e prezentată denotă lipsă de profesionalism. Literele aldine abundă și sunt boldate de parcă ar țipa la tine. Aranjarea pe centru a textului e obositoare. Iar formularea textului pare făcută de cineva care nu a avut măcar o dată în viață parte de un curs de PR. Dezamăgitor ca prezentare dar interesant ca și ofertă.

Mai departe ai un buton care te ajută să îți faci o impresie despre cum arată pârtiile în cazul în care știi să de dai pe placă sau schiuri și ai vrea să ai parte de o experiență de schi la Straja. Nu o să intru în detalii. În același stil leneș, un tabel îți arată niște numere. Total neatractiv. Infromativ însă, da. Dar prezentat tot în stilul “cu liniuță de la capăt”. Ca și vizitator mă interesează cum arată pârtiile alea din tabel. Pot să le văd? Niște filmulețe de prezentare ar fi fost tocmai indicate. Pe ele să apară niște plăci făcute din grafică unde să ai informațiile scrise și un voice-over care să îți dea detaliile despre fiecare ar fi mult mai atractive.

Incredibil, dar adevărat, de-abia al 4-lea buton din meniul principal e despre cazare! Iarăși o bilă extrem de neagră pentru domnii designeri de site. E inadmisibil ca o locație care are ca principal produs cazarea să aibă pe site la locul 4 în meniu detalii despre asta. Oricum, și secțiunea asta e făcută prost. Cu texte, cu poze mici și cu câteva informații despre prețuri. Imaginea face cât o mie de cuvinte, corect? Ei bine, arătați imagini nu cuvinte. Asta vrea să vadă vizitatorul. Informațiile pot fi adăugate pe un filmuleț de prezentare de câteva minute și arată și bine, e și informativ, e și accesat.

Sec de tot vine următorul buton din meniu care prezintă informații despre Sala de conferinte. Ok. Are 60 de locuri și e echipată. Nici nu era nevoie de detaliile astea aruncate așa în ochi. Iarăși mergeau niște poze puse într-o prezentare flash cam cum sunt alea mici din partea dreaptă iar peste poze să ruleze textul cu informațiile despre sală. Era mai greu, dar arăta mai bine.

În același stil sec vine și butonul care oferă informații despre restaurant. Nu e bine. Putea fi făcut tot un clip video cu bucătarul care te invită să mănânci diversele preparate. Putea fi un șef sau un director care să te invite într-o călătorie culinară de să-ți lase gura apă. Dar… avem doar un textuleț care spune nimic. Nu diferențiază restaurantul Alpin de altele prin nimic. Cu siguranță că există în bucătărie niște mâncăruri care ar putea fi prezentate. De asemenea mai mult ca sigur că au fost organizate niște evenimente. De ce nu se pot folosi astfel de lucruri? Pentru că nu există oare un om care să se ocupe de imaginea locației? Posibil. Din nefericire, și foarte probabil.

Urmează butonul din meniul principal care îți prezintă galeria foto. Total neatractivă. Deși ai categorii de genul: “aventură”, ”team building”, ”evenimente” etc., ele sunt puse ca niște poze mici. Odată ce ai dat click pe una dintre ele te duci pe alte poze mici din categoria respectivă. În sfârșit poți vedea full-screen pozele pentru care a trebuit să dai deja 3 click-uri. Cam multe, nu? Clickurile…

Vedem și un buton cu parteneri. Ok. Complet irelevant pentru a sta în meniul principal. Mergea un side-bar cu așa ceva. Sau o zonă din footer. În fine. Te ajută butonul ăsta dacă vrei un cantonament la Straja? Nu.

Mai departe, un alt buton important – informațiile de contact. Ce avem aici? 3 numere de telefon si o adresa de mail. Dupa care informatii despre firma. Carui turist ii pasă de numărul de la registrul comertului sau de CUI-ul firmei? Astea sunt informatii pentru potentialii parteneri. De ce nu sunt acolo? Exista si un contract de colaborare pus tot aici la contact. Iarăși: de ce nu e tot la parteneri. Că pe ei îi interesează aceste aspecte, nu?

Ultimul buton e cel cu blog-ul. Ciudat e că apare boldat textul de pe butonul acesta. Cu ce e mai jmecher decât celelalte? A fost boldat din greșeală? În fine. Ce avem aici? 2 articole. Unul cu vârful straja care se pare ca ar fi un loc plin de energie și un altul cu programul turistic. Ăsta e blog? Sunt 2 articole. Mult prea puține!

Mă opresc din incursiunea virtuală pe site-ul vilei cu un singur comentariu. Am un plugin în browser care imi arată page-rank-ul de la google pentru site-urile pe care le vizitez. Acest site are PR=1. Cam mic. Și deci, site-ul devine cam … greu de găsit. La ce mă refer? Caută cu google “cazare straja” si o sa vezi că vila Alpin nu e printre primele rezultate.

Una peste alta, închei cu speranța ca site-ul să primească un nou look. Mult mai atrăgător și interesant. Probabil locația e ok dar, ca să răspund la întrebarea din titlu, mie nu-mi prea vine să merg acolo după ce am văzut site-ul. Tu te-ai mai duce?

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

 

Albert Einstein era un fan al brânzei?

Pasiunea mea este să caut lucruri interesante. Sunt curios. Și dintr-una într-alta am ajuns la întrebarea din titlu. Era Albert Einstein un fan brânză? Am început să caut și am găsit câteva fire pe care le-am pus cap la cap…

Pe lângă anumite idei cum că ar fi picat la facultate sau că ar fi avut un copil nelegitim, se pare că niște albert einstein fan branzacercetători au ajuns la concluzia că Einstein descoperise elixirul vieții în brânzăOamenii de știință britanici ajuns la concluzia că anumite varietăți de brânză cu mucegai, au proprietăți anti-inflamatoare, protejând de bolile cardiovasculare. Oare era și celebrul savant un cunoscător al acestor efecte? Sau oare e doar un mit circulat de tabloide. Deși a ajuns la finalul vieții din cauza unui atac de cord, cei peste 70 de ani de viață ar putea spune ceva despre dieta sa.
Tu ce ai face dacă ai descoperi că îți poți prelungi viața mâncând brânză? Ai deveni fan?

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Misiune imposibilă: visul american

Pe vremea aceea filmele americane erau singurele care se mai dădeau la teve și aveau un soi de aură aparte care le dădea un farmec deosebit. Filme cu Arnold sau cu Van Damme sau comedii ca “Singur acasă” difuzat de multe ori în preajma sărbătorilor de iarnă îl duceau cu mintea în povești imaginare unde el ar fi fost protagonistul acelor întâmplări. Toate clădirile și peisajele acelea impresionante îi rămăseseră gravate în suflet și nu s-ar fi despărțit de ele nici în somn. Era mic. Era copil. Și visa. Visa că într-o zi se va plimba pe Walk of Fame în Los Angeles și, cu se va duce acasă și-și va întreba părinți cine e cutare actor sau actriță…

Anii au trecut peste el, vorba aceea:  “nouri lungi pe șesuri”. A ajuns la liceu. Apoi la facultate. Rutinantul program îl făcea să-și iasă din minți. Ore, profesori, cursuri, elevi, materii, examene, învățat, cărți, multele și afurisitele cărți pe care-și promisese că le va arunca pe foc după ce va fi terminat cu ele dar nu-l lăsa inima.

Într-o zi, în timp ce fuma o țigară cu un coleg și făceau mișto de gagicile pline de fițe asortate prost ce se perindau pe scările din fața lor, a văzut un afiș. Niște tineri fericiți îi zâmbeau din acea imagine pe care scria Work and travel – aplică acum”. Un program de vară. Un internship. Ar fi plecat în America. Era o idee ce părea cea mai potrivită pentru a da o nouă turnură vieții sale. “Ok. Mă bag. O să fie interesant.” Și-a spus. Și a aplicat. A intrat pe site, a văzut condițiile, detaliile și, timpul a trecut atât de brusc încât nici nu și-a dat seama când a ajuns.

După ce a luat legătura cu reprezentantul din țară s-a pregătit, a făcut toate formalitățile, și a ajuns în compania unde ar fi visat să lucreze. Era o firmă de publicitate care căuta o perspectivă proaspătă și construiseră un program de internship special pentru studenții străini. Fiecare student care se putea înscrie la acel internship trebuia să fie la una dintre specializările jurnalism, comunicare sau relații publice. Tot ce aveau de făcut ca să treacă de prima etapă de selecție, era să compună un text în care să ofere o perspectivă proaspătă despre potențialul turistic sau de promovare a unei clădiri, construcții sau obiectiv turistic foarte cunoscut din Statele Unite.

Și-a câștigat locul printr-o idee aparent banală. A îmbrăcat Statuia Libertății în roz. Vroia prin acest gest să atragă atenția asupra campaniei “Stop cancerului la sân” al unei companii celebre. Textul însă, spre surpinderea lui, a fost apreciat mult mai bine decât se aștepta. Așa că ideea lui a devenit una dintre proiectele care urmau să fie implementate în acea vară iar el era invitat să participle la internship.

După ce s-a obișnuit cu garsoniera în care a fost cazat și cu împrejurimile, a început treaba. Timp de 2 luni s-a lucrat la materiale promoționale, afișe, flyere, modalități de promovare atât online cât și offline. Acest lucru i-a adus oportunitatea de a călători foarte mult. De pe coasta estică a ajuns pe cea vestică și, împreună cu colegii săi au adus un impact pozitiv prin ideea sa.

Toți erau din țări care nu aveau foarte multe în comun. Avea o colegă din India. Un coleg din China care cânta foarte frumos la chitară se îndrăgostise de o fată care era din Australia. Un alt coleg venea din Rusia iar un altul din Brazilia. Din Germania era o blondină superbă și foarte inteligentă căreia toți îi dădeau târcoale.
Dincolo însă de flirturi și glumițe, se înțelegeau cu toții foarte bine. Au reușit până la finalul proiectului să tripleze numărul vizitatorilor de pe site-ul campaniei dar și să creeze câteva clipuri care au ajuns în scurt timp virale și au reușit să stârnească un val de simpatie pe rețelele sociale.

Ajuns acasă, se uita pe laptop la sutele de poze pe care le făcuse în timpul călătoriei și le povestea părinților ce era în fiecare dintre ele.

“Uite, aici e Empire State Building iar aici e Golden Gate Bridge din San Francisco. Am ajuns chiar și la Marele Canion în Arizona. Îți dai seama că nu puteam să ratez nici Statuia Libertății, nu? Doar ea m-a adus într-una din cele mai tari experiențe de până acum.” îi povestea el mamei care se uita curioasă la fotografiile care se derulau pe ecran. Continuă cu amintirile încă foarte vii în memorie: “Crede-mă, asta a fost una dintre cele mai tari vacanțe. Oameni foarte diferiți și interesanți, activități foarte plăcute, timp petrecut în cel mai frumos mod. Tare mi-ar plăcea să ai și tu parte de asemenea vacanțe speciale.”

Înainte să fi plecat de-acasă vizitarea Americii i s-ar fi părut o misiune imposibilă. Acum însă era o misiune pe care ar mai fi acceptat-o cu plăcere din nou.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Killer Queen se mărită după operaţia estetică la nas

“După recenta operaţie estetică la nas, prinţesa vorbită pe la colţuri de către curteni şi supra-numită gâsculiţa cea urâtă, devenea acum o duduie care, ştia că nu ar fi spart oglinzile dacă s-ar fi uitat în ele.
Singurică şi tristă ca-n melodia Mădălinei Manole, fata dragă suspina după o iubire ca-n poveşti. Şi, cum povestea e una holliwoodiană, musai trebuie să aibă final fericit. Aşa că îşi găseşte individa un ins pe măsură…”

– Stai aşa. Lasă-mă să înţeleg. Asta avea bârna aiurea, se operează şi dup-aia îşi caută rege?
– Da. Ai răbdare să vezi. Face un fel de competiţie. Cu parfumuri.
– Parfumuri? Pe bune?
– Da. Păi nu ţi-am zis că ea era cu nasu’ buşit? Ce? Credeai că doar forma e în neregulă? Ok. Hai să îţi citesc mai departe, vrei?
– Hai. Dă-i bice!

”Cum peţitorii erau pe toate gardurile şi cum ea vroia să îl găsească pe cel mai cel din parcare, a pus la cale o întregere de băgat nasu’ la înaintare. Fiecare dintre cei care vroiau să-i ceară mâna, după ce reuşeau să treacă prin probele de forţă, curaj, inteligenţă, sensibilitate, şi altele opţionale pe care le improviza ea după cum avea ea chef, ajungea la ultima probă. Proba parfumului.”

 

– Bă, pe bune. N-o să cumpere nici dracu’ scenariul ăsta. Serios. Ce naiba? Zici că-i poveste de adormit copiii de clasa zero.
– Nu mă crezi când îl zic că o să-l vrea, nu? N-o să îl vrea nimeni, nu? Să vezi tu la cine m-am gândit pentru rolul principal.
– Hai, uimeşte-mă!

Katy Perry. Eh? Ce mai zici acum?
Zic că ai luat-o razna, dar m-ai făcut curios. Hai. Bagă mai departe. Ce se întâmplă? Îşi găseşte regina lu’ peşte, regele lu’ plătică ?
– Ai zis că n-o să faci mişto de mine dacă îţi citesc ideea asta de scenariu. Vezi cum eşti? Vrei sau nu să ţi-l citesc? Zi-mi ca să ştiu şi eu o treabă.
– Hai, mă. Zi mai departe.

”Vor exista  3 probe principale la etapa cu proba de foc a parfumului. În primă fază The Killer Queen va amesteca 3 parfumuri într-un bol şi ea va purta sau nu unul dintre ele. De la o distanţă de maximum 1 metru peţitorul va trebui să ghicească dacă în bol există şi parfumul pe care îl poartă ea. În caz contrar, în aceeaşi zi va avea ocazia de a-şi alege sfârşitul. Ghilotină, secure sau funie…”

– Acum am înţeles de ce i-ai zis Killer Queen.
– Bă, mă mai întrerupi mult? Ai răbdare că devine şi mai interesant. Ok?
– Bine, bine. Hai, dă-i mai departe cu povestea.

”Dacă peţitorul a reuşit să treacă de prima probă, va aştepta o lună până când toţi cei ce îşi vor încerca norocul la această etapă vor fi trecut-o cu bine. În luna următoare etapa e şi mai grea.
Proba a 2-a constă în fabricarea unui parfum. De la maeştrii parfumeri ai palatului toţi peţitorii care se vor încumeta să participe la probă vor avea 2 săptămâni să înveţe secretele meseriei. În ultimele două săptămâni, Killer Queen le va oferi un parfum pe care să-l reproducă întocmai. Dacă ingredientele nu vor fi perfect alese şi dozate, îţi dai seama că finalul va fi tot cu tripla alegere de la prima probă.”

– Văd că vroiai să mă întrerupi iar şi am zis să te întreb ce e în neregulă.
– Nimic. Sunt doar curios cu ce o să fie a 3-a etapă. Sau probă. Mă rog. De fapt vreau să văd dacă rămâne asta cu vreunul sau nu.
– Rămâne, rămâne şi o să vezi imediat cum şi de ce. Ai răbdare?
– Da. Hai, bagă mai departe.

”A 3-a probă şi cea mai grea, deşi în aparenţă uşoară constă într-o alegere simplă pe care trebuie să o facă peţitorii. Viaţa sau participarea la probă. E însă puţin mai altfel decât la celelalte două. Dacă refuză să participe la probă vine tripleta fatidică după ei: juvăţu’ toporişca sau ghilotinuţa. Dacă participă, doar dacă greşesc au parte de tratamentul ăsta la final. Nici unul dintre cei 7 rămaşi însă nu vrea să renunţe aşa că trec toţi la mirosit. De parfumuri. Pe o măsuţă în faţa lor stau 7 parfumuri diferite. Pe fiecare dintre ele, Killer Queen l-a folosit într-una din zilele primei săptămâni de la proba a 2-a. Ei trebuie să spună corect care parfum în ce zi a fost folosit.”

– Hai bă, că te-ai dus în bălării. Îţi dai seama ce nas trebuie să aibă ăla de câştigă proba asta?
– Tocmai aici e faza. Vrei să vezi finalul sau nu?
– Bine, bine. Hai zi, să te văd ce ţi-a mai născocit mintea.

”6 din 7 peţitori nu au reuşit să ghicească şi să potrivească parfumurile cu zilele.

Şi asta datorită faptului că ea trişase. Ei au crezut că în fiecare zi a folosit doar un singur parfum. Ce nu ştiau ei e că în ultima zi nu era nici unul dintre cele de pe masă ci unul pe care îl inventase chiar ea. Îl denumise Killer Queen.

Ce nu ştia ea, e că, aşa cum îi şade bine unei poveşti, finalul e neaşteptat. Ultimul peţitor era un fotbalist. Unul care îşi luase atât de puternic o minge în nănău încât a trebuit să se opereze ca să i-l îndrepte şi să i-l facă funcţional iar. Aşa că şi el primise fără să vrea un simţ olfactiv puternic. Era cam ca ea. Tunase şi-i adunase, cum se zice. ”

– Şi? Ce i-a zis? Cum a făcut?

” -Nu pot să aleg dintre aceste miresme, mirifică făptură, pentru că printre ele nu se regăseşte aroma sufletului tău din ziua când chiar şi îngerii se odihnesc. Pot însă, de vrei, să îţi spun ce conţine. Jură-mi că-mi vei fi mireasă de voi ghici cele 3 ingrediente secrete ale esenţei care emană de pe trupul tău. Îi zise el, încercând să pară cât mai puţin patetic şi cât mai poetic.
– Ok. Dar dacă le greşeşti îţi vei alege tu însuţi finalul de drum.
– Prea bine. Fructe de pădure, Celosia, Esenţă de praline. Asta simt de-aici de unde mă aflu. De mă voi apropia, îţi voi mai putea spune şi alte lucruri…
– Apropie-te cavalere, căci de astăzi Killer Queen şi-a găsit al ei Killer King.”

– După faza asta, să apară câteva cadre cu poporul care sărbătoreşte nunta şi cam atât. Ce zici? Cum ţi se pare? Crezi că e ok să-l trimit?
– Nu ştiu dacă o să pună ăia de la Hollywood scenariul tău, dar merită. Trimite-l. Sigur o să atragi cuiva atenţia cu povestea asta. Pe-a mea, îţi spun sincer, ai reuşit să o ţii trează.
– Hai, mă că faci mişto de mine.
– Nu. Pe bune. Chiar e tare povestea.
– Ok. Îl trimit. Mersi că m-ai ascultat.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Gusturile nu se discută, ele evoluează

 Soarele de vară încălzea treptat dimineața. Roua se evaporase de pe frunze de ceva vreme dar ea era deja de mult timp în picioare. După micul dejun ieșise la joacă. Avea un joc preferat: “de-a gospodina”.  În fiecare zi stătea ore întregi aplecată peste „bucătăria” pe care și-o amenajase în spatele casei. Farfuriile erau din capace de la diverse cutii de plastic, cuțitele, furculițele, lingurile erau cu toate făcute din bețe. Masa era un butuc, iar scaunele niște pietroaie pe care cu greu le rostogolise până acolo.

     Aici era totul perfect. Mâncarea pe care o pregătea erau de obicei turtițe din noroi pe care îl punea într-o tăviță de plastic. Acele turtițe erau ba friptură, ba tocăniță, ba sarmale. Orice. Nu conta. Ingredientele erau mereu aceleași: pământ, apă, răbdare și multă iubire. Și ieșeau mereu cel mai bine. După ce le dădea formă cu o sârmă groasă îndoită le punea într-un lighean cu fundul spart și le lăsa să “se coacă” sub razele puternice, deja, ale soarelui ajuns aproape la înălțimea orelor amiezii…

Amintindu-și de copilărie în timp ce gătea prânzul pentru băiețelul ei un zâmbet îi apăru pe chip în mod involuntar. Cel mic se uită la ea și o întrebă de ce râde. Nu-i răspunse. Continua să zâmbească cu amintirea acelor vremuri în minte. Îi zise doar atât: “poate o să zâmbești și tu ca mine când vei fi mare”.

Îi plăcea să gătească. Și pentru că îi plăcea devenise din ce în ce mai bună la asta. De la celebrele sarmale la preparate sofisticate care nu apar decât pe meniurile unor restaurante de lux, toate preparatele care ieșeau din mâinile ei arătau impecabil și aveau un gust divin.

Bună, iubito, se auzi vocea lui după ce ridică receptorul. Te-am sunat să-ți spun că am găsit locul perfect. Da, știu. O să mă întrebi de încorporabile. E ok. Toate casele din cartierul ăsta nou sunt gata mobilate iar bucătăriile sunt cu cuptoare încorporabile.

Un nou zâmbet îi apăru pe buze. Ironic sau nu, părea că pasiunea sa pentru gătit și-o dezvoltase de-a lungul întregii experiențe de până acum. Gusturile nu se discută, nu? Corect. Ele evoluează. Uitându-se în urmă vedea cum de la ligheanul spart cu turtițele lăsate la copt la soare ajunsese acum să gătească într-una dintre cele mai performante bucătării. Gândul ăsta i-a ținut ceva timp fața zâmbitoare și mai apucă să-i spună soțului doar un mulțumesc, iubitule.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013


 
 

N-a fost să fie …

Farmec… sau farmece. Nu știa nici el ce se întâmpla cu el dar, de fiecare dată când avea o apariție publică problema apărea din nou. Asta a fost prima idee la care s-a gândit. Că cineva îi face farmece. Vreo fostă prietenă, vreo pirandă supărată că nu a cotizat cu leii aferenți ghicitului în palma sau poate vreo voodoo-istă cu prea mult zel.

Cel mai nasol moment a fost acela în care a trebuit să se întâlnească cu ea pentru prima dată. Stătea cu ochii priponiți de oglinda din baie, Își aranjase hainele, freza, chiar până și șireturile erau egale. Totul era perfect. Cu excepția feței lui. I se părea că-i un broscoi pe care trebuie să-l pupe ea ca să iasă la lumină prințul. Era acoperit de coșuri pe toată fața. Și asta din cauza pilozității. Cel puțin așa-i ziceau colegii.

A zis că nu e cazul să-și bate capul și să își încerce norocul.
A pus mâna pe telefon și a sunat la firma de taxi. În 3 minute era deja în drum spre ea. A bătut la ușă, prima dată sfios. Nimic. Nici un sunet nu se auzea de dincolo. A doua oară a încercat o bătaie mai fermă și strânse pumnul în ideea că “așa se bate la ușă dacă ești bărbat – puternic. Să se audă.” Nici un răspuns.  “A 3-a oară e cu noroc”, își zise și încercă din nou. Ușa se întredeschise și o împinse ușor cu mâna. Un hol întunecat, și ea, de undeva de după un zid se auzi invitându-l înăuntru…

Păși timid, cu gândul că astăzi era în sfârșit ziua în care se vor fi întâlnit pentru prima dată după atâta vreme și multe conversații la telefon și pe net.
“Iartă-mă, mi-am pus niște picături și de-aia nu aprind lumina, că mă ustură ochii”. Zise ea, încercând să pară cât mai credibilă.
“E în regulă. Pot să mă duc până la baie? Am băut azi foarte mult suc și… mă înțelegi” zise el, încercând să pară mai puțin stânjenit decât era.
“Da. Vezi că întrerupătorul e lângă ușă” continuă ea, oarecum nonșalant.
În baie, pe etajera de sub oglinda de desupra chiuvetei, era un produs care I se părea familiar. Îl ridică și citi: “Gerovital Plant Stop Acnee”… Zâmbi.
“Știi, cred că avem ceva în comun” spuse el autoironic prin ușa de la baie.
Nu așteptă reacția ei, ci deschise brusc ușa, aprinse toate luminile, și se văzură reciproc pentru prima dată.
“Și eu am coșuri. Și tot asta folosesc.”  îi zise în timp ce zâmbea aproape scăpat de stânjeneala inițială.

Începură amândoi să râdă și să se amuze pe seama problemei pe care o aveau. Putea fi cel mai important moment din viața lor pe care l-ar fi ratat din cauza … coșurilor.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Zeul pieton și regula bunului simț

Suntem cu toții mai devreme sau mai târziu nevoiți să folosim un autobuz al unei regii de transport în comun. De asemenea uneori e musai să traversăm călărind vreo zebră până pe partea cealaltă a drumului. Legătura dintre cele două situații apare atunci când pietonul e un fel de superman iar autobuzul un fel de scalv al regulilor de circulație.

8:30 dimineața. 100 de persoane înghesuite într-un autobuz încearcă să reziste cu stoicism experienței transportului în comun. Mirosuri, voci, zgomote, bare strânse de degete rășchirate, babe cu sacoșe cu rotile, moși îmbrăcați la paișpe ace, totul se omogenizează într-un cadru aproape feeric. Suferinzii aglomerației își rod mental unghiile de nerăbdare până la stația de destinație.

Deodată tot peisajul se schimbă. Claie peste grămadă, din cauza inerției, persoanele respectabile de până atunci devin niște maimuțe agățate de bare cu comportament de cartofi aruncați într-o găleată. Frâna pusă de șofer îi aruncă pe unii din tinerii mai pofticioși cu câte-o palmă pe fesa duduii din fața lor și un foarte șoptit “scuze” râd pe sub mustăți.

Octogenarele bat cruci de zici că-i Învierea iar unii care au avut prezența de spirit de a se proțăpi bine în două picioare se uită cu milă la cei pe care frâna i-a făcut să guste din efectele gravitației, mirosind pardoseala cauciucată a autobuzului.

Sfântul zeu omnipotent al trecerii de pe-un mal pe altul al șuvoiului rutier, pietonul, a pus hotărât talpa pe zebră. I-a mai dat încă o talpă și-atunci, determinarea sa de a nu-i păsa de restul universului e sesizată de șoferul autobuzului. Dintr-un „50 la oră” se ajunge la o staționare bruscă iar cei ce până atunci își vedeau de gândurile lor matinale devin un cor de înjurături trimise mental către șofer.

Scrisoare deschisă adresată … unora:
“Dragă pietonule, nu fi mai zebră decât zebra. Noi, cetățenii utilizatori de autobuz cu extraopțiune “hiper-înghesuială” îți suntem profund recunoscători pentru oportunitatea pe care ne-o oferi de a descoperi efectele pozitive ale centurii de siguranță. Te rugăm totuși, deși înțelegem că tu ești mai important decât o sută de persoane care devin un fel de pastă omogenă, să nu mai treci prin fața unui autobuz. Are nevoie atât de timp cât și de spațiu ca să frâneze de-așa manieră încât să nu ajungi nici tu pilaf nici noi papară. Așa că ține-ți, rogu-te, graba-n frâu și du-te-n direcția ta de mers după ce noi, cei cu bătături în palme de la dezmierdat barele ca într-o sală de forță, reușim să ne strecurăm prin fața ta.
Înțelegem de asemenea că zebra este în lumea ta o creatură sfântă. Asemeni vacii pe la alte popoare. Nu negăm dreptul tău de a îi folosi dungile după cum consideri de cuviință. Te rugăm doar să ai, cum ar zice nenea Iancu, puțintică răbdare…”

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol sponsorizat de Reeija.ro, înscris în competiția SuperBlog 2013

B3i3 Necroman, hibridul

Sala era în picioare. Atmosfera era la propriu incendiară. Totul se transforma dincolo de show-ul de televiziune într-un real spectacol. Inimile celor 50 de mii de spectatori băteau parcă la unison. O seară aproape magică. Ringul strălucea feeric sub lumina reflectoarelor. Muzica duduia în boxe. Toți îl așteptau. Știau că este cel care inevitabil va câștiga centura. Wrestling-ul avea să se schimbe din momentul în care numărătoarea ar fi ajuns la 3…

Artificiile au sărit în toate direcțiile când și-a făcut apariția sub plasma imensă pe care rula clipul său de prezentare. Era el. Și nu mai era nevoie de nici o prezentare. Pe fundal se auzeau versurile melodiei de intro: “Pour some sugar on me”…

“B3I3” urla toată sala. Era ceva deja cunoscut de toți. Era nickname-ul pe care îl primise cât timp stătuse la închisoare. Era un fel de supra-titlu. O chestiune de orgoliu. I se umplea inima de bucurie văzând atâția oameni care scandau numele lui.

Alergă spre ring și își rupse tricoul dezvăluind un fizic perfect. Parcă ar fi fost un supermodel coborât de pe catwalk sau cataloagele de modă, fiecare mușchi sclipea senzual în lumina reflectoarelor. Puștoaicele oftau pofticioase privindu-l. Era idolul lor. Pentru unele n-ar fi fost nici o problemă dacă ar fi venit la ele să le ceară de nevastă atunci. Ar fi zis “da” pe loc.

Carisma pe care o emana umplea întreaga sală. Energia cu care intrase în “scenă” a fost ușor prinsă de public. Empatic toți erau în același film. Aceeași “lungime de undă” ar fi fost o subestimare dacă ai fi încercat să descrii ceea ce se întâmpla.

Meciul a început. Manevre, contre, prize, totul ducea către un inevitabil final. În fiecare vibra finalul. Știau cu toții că va câștiga. În ultimele clipe însă, ceva neașteptat s-a întâmplat.

1… 2… și rezultatul nu a fost cel așteptat. Cu o eschivă, adversarul reuși să scape din strânsoare și contracară. Scrutând publicul, The Necroman o văzu pe ea. Timp de 4 ani fuseseră împreună. Urmau să se căsătorească. N-a fost să fie? Mereu se întreba asta. Chiar și acum, în timp ce era aruncat aproape ca o cârpă în corzile ringului. Ea îl încuraja acum. Nici ea, nici restul celorlalți spectatori nu știau însă adevărul….

În închisoare viața nu fusese deloc simplă. Mulți îi vroiau răul. De câteva ori câteva grupuri încercaseră să-l facă “accidentat”. Nu reușiseră. Cel puțin până ultima dată. Au reușit să se înțeleagă și să ticluiască un plan ca să-l “șteargă” din evidențe. Au și reușit. Pentru puțin timp, însă.

Un grup destul de obscur de cercetători a “cumpărat” corpul său de la morgă. Au încercat să studieze efectele nanotehnologiei asupra corpului uman avându-l pe el drept cobai. Și, după multe și eșuate teste, au reușit. Era viu. Dacă se poate spune așa…

Reușise, din cauza modificărilor genetice primite în urma experimentului, să devină un fel de super-om. Putere, forță, simțuri, gândire, memorie, totul era exacerbat. Știa și putea să facă lucruri pe care unii nici măcar nu și le-ar fi imaginat. Și a ales să se întoarcă la cariera de wrestler…

În fiecare seară când urca în ring o căuta pe ea. O iubea. Iubirea lui pentru ea era singurul lucru care îl mai motiva. Nimic altceva nu conta. Fanii, banii, faima, respectul, titlurile, centurile erau nimicuri. Disperat se agăța de fiecare apariție a lui pentru a scruta publicul și a încerca să o găsească pe ea.

În seara aceea robotul din el (da, la propriu) care îl adusese pe culmile gloriei nu mai reușea să preia controlul. Mișcările perfecte, deciziile infailibile, erau influențate de omul din el. Sentimentul era prea puternic pentru a mai ceda controlul mecanicului. Era doar un cyborg, Un jumătate-robot-jumătate-om care iubea… Un hibrid.

B3I3 Necroman redescoperea lumea. Iubea. Nu îi venea să creadă că pierdea meciul dar era fericit că o văzuse pe EA.  În mintea lui se auzeau versurile de la Metallica: “and nothing else matters”. Redescoperea lumea…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Și-a vizitat familia…

Plutea. Era asemeni unui satelit care gravita în jurul Pământului. Nestigherite, continentele se scurgeau pe sub el ca într-un tablou făcut de Salvador Dali. Era liniște. Îci și colo se mai vedea câte-un nor amenințător. Albastrul oceanului se sparse ca o oglindă când răsăritul soarelui transformă totul într-un moment atemporal. O clipă totul îngheță.

Brusc, o forță începu să îl tragă înapoi. La început nu își dădu seama exact ce se întâmpla dar intensitatea creștea treptat. Din ascensiune se opri scurt după care începu căderea. Lentă în primă fază. Accelerată din ce în ce mai tare, această cădere îi dădea senzația că el ar fi un meteorit care va distruge totul la impact.

Ca o săgeată de lumină străpunse norii și, în câteva secunde ajunse la sol. Era noapte. Ceața nu-i lăsa prea mult din decor deslușibil. Aceeași forță care îl aruncase din eter înapoi pe Pământ îl atrăgea și acum. Împleticindu-se printre copaci ajunse la o bifurcație unde o poartă de fier forjat destul de dărăpănată nu-l îmbia.

Nu-și dădea seama ce caută aici. Pașii însă îi erau îndrumați de inexplicabila atracție. Începu să înainteze pe alee buimac. Sălciile străjeau marginile drumului. După o șerpuială de câteva sute de metri la deal ajunse în fața unei clădiri.

Ridică privirea și văzu cu acoperișul din țiglă străpungea ceața, iar dincolo, undeva departe, lăptoasă, luna încerca să lumineze peisajul. Fără succes. Apăsă pe clanță și un scârțâit prelung acompanie ușa masivă de lemn, înaltă și grea când se deschise.

-Ti-am zis să nu umbli în camera aia! Te rog să fii cuminte și să nu te mai joci acolo. Nu e bine… îi zise cumva cu o răsteală tristă mama, fetiței care ținea strâns în brațe o ramă de fotografie.
– Îmi pare rău, nu am vrut să te supăr. O să pun asta la loc.
– Ce ai tu acolo? Ia să văd.

O lacrimă se chinui să iasă din ochii mamei când privirea îi alunecă pe imagine. Într-una din cele două poze era ea. La nunta lor. În cealaltă erau cele mai bune prietene ale sale. Ambele fotografii făcute de el. Avea pasiunea asta, fotografia.

Intrând își aduse aminte de ce cunoștea atât de bine locul. Înainte de război locuise aici. Acum ar fi vrut să reușească să-și aducă aminte și restul dar ceva îi bloca memoria.
Decorul era impresionant. Fiecare cameră era înaltă cu mobilă rafinată. Lemnul masiv se completa armonios pe alocuri cu restul detaliilor. Candelabrul care atârna deasupra holului de la intrare arunca nuanțe calde de lumină pe pereți.

– De ce plângi, mami? întrebă copila cu o vădită îngrijorare.
– Ei, lasă. O să îți povestesc altă dată. Du, te rog, asta de unde ai luat-o.

O urmări cu privirea și observă că fetița se duce în camera unde el developa mai demult fotografiile. După ce cea mică se duse în camera ei, intră și ea și aprinse lumina.
Roșul becului se izbea brutal de decor. Secundarul ceasului amorțit în timp părea nerăbdător să arate din nou următorul prezent. Marginile lucioase, metalice ale mesei de lucru încastrate în lemnul lin dădeau un contrast bizar. Răcoarea din încăpere, pe măsură ce stătea acolo, încojurată de obiectele lui, îi făcea pulsul să accelereze. Temperatura îi creștea și ieși brusc de-acolo.

După ce se plimbase prin toate camerele se opri în vechiul său birou și se așeză în fotoliu. În colț, minibarul punea în lumină o parte din decor. Unele obiecte erau comandate înainte să plece de pe un site. Și-aducea aminte de discuția pe care o avuseseră.

LuxuryGifts.ro? Ne permitem? El îi răspunse împăciuitor spunându-i că vrea să-și satisfacă un capriciu după ce primise o primă.

Pe biroul său o statuetă era cea care strângea toată atenția oricărui privitor. Cam tot ce cumpărase erau cadouri pentru ea. Cu excepția ceasului. Stătea deasupra șemineului de parcă un designer i-ar fi găsit locul cel mai potrivit.

Intră în birou. Fotografii cu ei doi din drumeții și excursii prin țară îi aduceau din ce în ce mai mult aminte de el. Îi era dor de el. O durea absența lui. Se așeză pe un divan și răsfoi albumul cu care venise din camera lui “secretă”, cum îi plăcea lui să spună.

Paharul de vin îl lăsase pe măsuța din fața divanului și cu picioarele strânse sub ea, răsfoia. Dădea paginile și suspina gândindu-se la cât de fericiți au fost împreună. Printre lacrimi și câteva sughițuri dădu să ridice din nou paharul la buze.

-Iubito, am venit. M-ai chemat, nu-i așa? Mi-a fost dor de tine. Încerca el să-i spună, dar cuvintele sale venite din lumea de dincolo nu ajungeau până la ea. O zări cum ridică privirea spre el și îi zâmbi.

De dincolo de bomboniera pe care o cupărase printre alte cadouri pentru fetiță când ea împlinise 3 ani, chipul lui îi zâmbea calm. Chiar și așa nu putu să reziste foarte mult. Într-o fracțiune de secundă tot filmul cu știrea nefastă, trupul lui adus de avionul militar, înmormântarea și nenorocitul ăla de steag îi trecură prin minte.
Ea leșină. Albumul cu imagini îi căzu din brațe și rămase deschis la o fotografie cu toți trei la ziua fetiței…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Nu ne mai place joaca?

Răspunsul nu e chiar atât de simplu ca un banal “nu”. Fiecare copilărie e marcată de întâmplări și nostalgia acelor vremuri lovește atunci când nu te aștepți. Lași în memorie doar frânturi care reușesc să te mai bântuie vag și pasager atunci când ceva te teleportează în trecut. Un miros, un sunet, o atingere, pot fi fiecare la fel de bine declanșatoare ale unei stări de atunci.

După o zi obositoare la muncă se îndrepta spre casă. Coborât din autobuz, un miros de ceapă călită îi trezi o amintire dragă. Era un moment de pe vremea când în mintea lui nu ar fi reușit niciodată să cedeze locul pe care îl ocupau pe podium jocurile, foamei. Știa că bunica îi va pregăti ceva bun de tot și că s-ar fi întors acasă atunci când n-ar mai fi rezistat “antrenamentului”  de la „Școala de Luptă” pe care toți băieții trebuiau să îl facă pentru a participa la războaiele de pe deal. S-ar fi întors acasă frânt, hămesit, dar fericit că a mai câștigat o stea în clasament.

În copilărie tot universul e viu, colorat, autentic, real, impresionant.  Mergând în continuare spre casă, parcă parcurgea aceiași pași de pe vremea când împreună cu tovarășii de joacă se strângeau prin vreun șopron părăsit și încercau să-și dea seama ce urzeală a mai născocit inamicul. Se surprinse pășind cumva precaut și un zâmbet îi lumină chipul.

Ajuns la ușa apartamentului își reveni complet din reverie. Îl așteptau hainele care trebuiau spălate, cina care aștepta să fie gătită, ordinea care și ea își cerea drepturile… Peste câteva ore, însă, după ce totul era pus la punct, în timp ce lenevea cu un pahar de vin și o carte, se opri brusc în mijlocul unei fraze pe care o citea pentru că-i veni în minte o întrebare.

“Nu ne mai place joaca?” începuse să îl frământe din prima clipă când s-a gândit la asta. Încercase să reia fraza din carte dar cuvintele nu se mai aranjau logic în mintea lui. Era singurul subiect la care părea că mai poate să se gândească.  Galopantul gând nu-i dădea pace. Nu vroia să-l lase să mai aibă altă idee în minte decât acea întrebare. Devenind adulți uităm să ne mai jucăm? Uităm sau nu mai vrem? E oare ceva care se întâmplă voit? Ne apasă atât de tare cotidianul încât ignorăm ludicul?

Nu. E imposibil să lăsăm acel sentiment deoparte. Tot ce facem e un joc sau o joacă. Dacă atunci când eram mici un băț era manșa unui avion, acum manșa e reală. Jocul e deodată cu reguli stricte și cu multă responsabilitate agățată de el. Paradoxal, însă, plăcerea e similară.
Încercăm de-a lungul istoriei personale să ne dezvoltăm abilități și competențe cu un singur scop foarte clar bătut în cuie, cum se spune, în mintea noastră. Să ne „jucăm”, ce-i drept la un alt nivel, același joc.

E nevoie și de-o paralelă, desigur. “De-a v-ați ascunselea” devine, probabil, o parte importantă din job-ul unui polițist de frontieră. “Țară, țară, vrem ostași” devine fotbal american.  “Sticluța cu otravă” probabil că e unul dintre cele mai frecvente jocuri pe care, ca și adult, le joci fără să vrei când, zilnic, ești pus în situația de a lua nenumărate decizii ce aduc cu ele consecințe uneori chiar grave…

În încercarea de a scăpa de gândurile astea, puse cartea jos și se duse până la baie să-și stropească cu un pic de apă fața deja înfierbântată…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Viitorul jocurilor video

După ce am căutat de vreo câteva ori diverse produse pe la magazinele din oraș, am ajuns la ideea că mi-e mai convenabil să stau la căldură, acasă, în fața laptop-ului atunci când vreau să cumpăr ceva. Există o sumedenie de variante de magazin online cam pentru orice îți poftește suflețelul. Vrei să cauți un telefon? o pereche de căști? Sau… poate ești gamer înrăit și te interesează care sunt ultimele noutăți în materie de plăci video? Găsești orice. De multe ori și la un preț mai avantajos decât dacă te-ai duce la colindat prin oraș.
Partea și mai interesantă e că uneori, dacă ești mai novice într-ale proprietăților componentelor hardware, poți să găsești și câte un link care să te ducă fix pe un forum de gaming unde poți găsi exact informațiile de care ai nevoie.

Cu ceva vreme în urmă reușisem să găsesc o sumă interesantă prin căptușelile buzunarelor și am zis să-mi cumpăr un pc. Problema e că nu prea mă pricepeam atât de tare la partea hardware, drept urmare, am zis că merg pe principiul românesc “suntem prea săraci ca să ne cumpărăm lucruri ieftine”. Am băgat o căruță de bani în niște componente care nu erau compatibile. Ce s-a întâmplat? Simplu: Placa video a prăjit placa de bază care a prăjit la rândul ei procesorul. Mă rog, cel puțin asta mi-au spus băieții de la magazin. Așa că, de-atunci am început să suflu și-n iaurt, cum se spune.

De la acel episod au trecut ceva ani buni. Acum acel pc e o râșniță care nu mai duce prea multe operațiuni simultane. Ai impresia că are undeva în laterala carcasei o manivelă la care trebuie să dai și o carte de rugăciuni pe care trebuie s-o nimerești la pagina potrivită ca să pornească browserul într-un interval de timp rezonabil.

Totuși, pe râșnițoiul ăsta am jucat și NFS și GTA și alte titluri din mai multe litere. Am strâns amintiri plăcute cu oboseala adunată pe șira spinării sub formă de durere și în ochii care acum devin două fante. O să-mi pun ochelari, probabil, destul de curând.

Și că tot am zis de ochelari, cred că aici e viitorul gaming-ului. Am văzut deja playstation-ul, am văzut prin alte țări tot felul de tehnologii care mai de care mai interesante. A apărut și “google glass” deci… deja avem un argument puternic din partea unuia dintre giganții tehnologiei.  Informația o preluăm din mediu într-o foarte mare proporție pe cale vizuală. De ce nu am prelua-o și din mediul virtual la fel? Să mai zic de tehnologia numită “Oculus Rift”? Mai bine nu.

Nu sunt vreun tată omidu’ și nici nu am acces la resurse și informații clasificate ale celor care fac astăzi cercetare pe tehnologiile viitorului dar, zic că ar trebui să fim pregătiți de ce nu, chiar și pentru teleportare sau mașini ale timpului portabile. E nevoie de-un argument pentru ideea asta? Mulți avem smartphone-uri. Cu GPS. Cand eram eu copil GPS-ul era o megafiță care se putea găsi destul de rar pe mașinile de lux. Tot în acea perioadă eram fascinat de serialul “Star Trek”. Personajele de acolo aveau tablete și comunicau în videoconferință. Astăzi prezentatoarele de la meteo au tabletă și când ajung acasă vorbesc cu prietenele pe skype.

Dincolo de argumente și păreri mai adaug doar o concluzie. Viitorul jocurilor video e promițător. Pentru asta, însă, va trebui să ai o superplacă grafică pe un superpc. Că acestea ar putea fi în curând de dimensiunea unui nasture… rămâne de văzut. 🙂

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Bodyguardul și bagaboanta. “Love story” de secol 21

Ea
Elevă în clasa a XII-a la un liceu de fițe din capitală. Banii – de la tati. Un Mini pe care îl parchează zilnic pe locul profului de franceză care, știe a cui e mașina și se face că e ok toată povestea. Vine decoltată pentru că știe că are de ce și cu ce. N-are nici un fel de problemă în a face sex în wc-ul școlii pentru că experiența ei în domeniu e vastă. Nu e damă de companie. Nu o face pe bani. O face când, cum, cu cine vrea fără să aibă nici un fel de așteptări. În unele seri agață la întâmplare câte-un tip și nici nu mai ajung acasă la el pentru că bancheta din spate e suficient de încăpătoare. E de o exuberanță sexuală debordantă. Știe ce vrea, știe ce-i place, știe să obțină exact ce-și dorește. Trece prin liceu și privirile pofticioase ale băieților o urmăresc ca niște camere de supraveghere. Unora li s-a întâmplat deja să dea măcar o fugă brusc până la baie.

El
Musculos, viril, isteț, îndrăzneț, cu o privire și un zâmbet care înmoaie orice inimă de femeie. Bouncer, sau cum i se mai spune, agent de securitate la un club de fițe. Rece. Distant. Plictisit. Sătul de toate porcăriile care se întâmplă aproape în fiecare seară. Dar nu pleacă. E un job relativ simplu până când situația escaladează. Și-ar dori o viață mai interesantă dar e prea confortabil acum ca să-și bată prea tare capul. Sexul nu e nici pentru el o problemă. Damele îl caută. Îi lasă numere de telefon. Uneori unele îi dau și bani sau atenții pentru “serviciile” oferite.

Ei
Mergea cu fetele des pe la clubul unde lucra el. Aveau obiceiul de a lăsa băieții cu buza umflată după ce-i seduceau prin mișcări lascive și promisiuni șoptite la ureche. Nu l-a observat de prima dată. A treia oară când a mers acolo era el la ușă și a prins-o de mână ferm. Mirată, a ridicat privirea din telefon cu o expresie care parcă îl certa pentru că îndrăznise s-o atingă.
-Ștampila?
– Mi s-a udat la baie și s-a șters.
– Te uiți așa la mine și îți dau impresia că aș fi vreun fraier?
– Serios. Lasă-mă înăuntru și ți-o arăt.
– Aham, bine. Cum zici tu. Dă-te puțin mai încolo și lasă lumea să treacă.

Nervoasă, degetele îi alunecau aiurea pe display-ul telefonului în încercarea de a-și suna prietenele care rămăseseră înăuntru cât ea ieșise să vorbească cu cineva. Telefoanele lor erau însă în poșete. Muzica era prea tare. Nu-i venea să creadă că pățea așa ceva. Tocmai ea. Ea căreia nici un bărbat nu putea să-i reziste, își găsise “nașul”.

– Îți mai plătesc o dată. Îmi mai pui ștampila din nou. Lasă-mă înăuntru să-mi iau poșeta.
– Hai, lasă textele și vezi-ți de drum.
– Vreau să vorbesc cu șeful tău. E inadmisibil ce se întâmplă. Serios! Nu plec de-aici până când nu îl chemi pe șeful…
– Tu chiar o cauți cu lumânarea? Ți-am zis deja: fără ștampilă nu intri. Nu mai sunt locuri. E plin.

Nervii îi erau întinși la maximum. Și-ar fi dorit în acel moment să aibă o ștampilă care să funcționeze la orice club.

Pseudo-concluzie
După ce una dintre prietenele ei a ieșit întâmplător afară și s-a rezolvat situația ea a mai băut vreo două pahare de vodkă și i-a dat numărul ei de telefon bodyguardului. El l-a pus în buzunarul de la spate și a uitat de el. Când a băgat pantalonii la spălat i-a căzut din buzunar șervețelul pe care ea își notase numărul și a sunat-o. Au ieșit. S-au cunoscut. Au rămas împreună. Nu e o poveste cu doamna și vagabontul ci una cu bodyguardul și bagaboanta. Totuși… a tunat și i-a adus împreună.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Prima întâlnire – scenariul câștigător

Există nenumărate mituri despre prima întâlnire. Ce să porți, cum să te porți, cum să arăți, ce să arăți și, de ce nu, ce să  ascunzi… că, deh! E și misterul un element destul de atrăgător prin intriga stârnită în mintea celuilalt. De la strategii planificate cu plan scris și cronometru până la noroc și improvizație pe moment, cu siguranță că vei găsi pe la fiecare colț de stradă câte-un specialist care să-ți dea o părere despre cât de bine ar putea să iasă varianta lui de “tehnică de agățat”.

Vine o perioadă, de obicei prin adolescență și puțin după, când jocul seducției este una dintre activitățile principale. Hormonii sar pe pereți și pasiunea țâșnește prin toți porii sufletului. O reacție nucleară are loc la fiecare privire a celuilalt, la fiecare zâmbet, atingere și mai ales sărut.

O să îți povestesc o amintire oarecum haioasă care îmi vine acum în minte. Prin adolescență munceam cu un văr de-al meu în sat cu ziua pe la oameni ca să facem bani. În fiecare sâmbătă seara era discotecă așa că aveam nevoie de potență financiară (cu cealaltă nu cred că aveam nici unul probleme) pentru a da pe spate (sau pe alte părți) doritoarele de … companie.

Problema din povestea asta e că al meu văr nu prea avea papagal, cum se spune. Și era nevoie de zburătoarea asta metaforică pentru că vroia să pună și mâinile pe o duduiță pe care de ceva vreme tot punea doar ochii.
Zis și făcut, puserăm mințile la treabă și ticluirăm mai multe planuri care să aibă șanse de …success. După niște brainstorming și troubleshooting am ajuns la concluzia că doar unul dintre toate avea să dea roadele cele dorite.

Văr-miu, nefiind vreun Super Playboy, a venit cu o idee. Eu aveam papagalul la mine încă de pe-atunci. (între timp am făcut rost și de maimuță). Dar cum nu era cazul să mă dau eu în spectacol, am purces întru împlinirea planului care avea să-l pună pe el în lumina cea bună.
Timp de 5 zile am robit ca sclavii pe plantație ca să strângem arginții ca să ajungem la locația unde al nostru Don Juan ar fi primit sărutul așteptat în seara de sâmbătă. Între timp, în fiecare seară am meșterit niște căști cu microfoane de la un walkie-talkie mai vechi, și tot timpul săptămânii le-am testat ca să vedem cât țin bateriile, la ce distanță “bate” semnalul și cât de corect se înțeleg cuvintele în condiții de puternic zgomot ambiental. Până vineri toate “beta-testing”-urile ne-au dat cu “thumbs up”.

A venit și măreața seară. Pe la 9:30 ne lipeam pe piele echipamentul de comunicație. Eram ca niște spioni. Am ajuns pe la 10 la discotecă dar era încă devreme și mamzela nu își arătase cosițele fluturânde. Așa că… dă-i cu bere, dă-i cu dans, până când, eu, care stăteam afară o văd pe individă cum se apropie. Nu mă cunoștea. Îi transmit lu’ “Vulturu’ ” prin căști că i-a venit “pajura”. Ăsta, pauză! Nimic. Intru după ea și încerc să-l găsesc din priviri. Era praf. De beat. De oboseală. De transpirat.  Ajuns la el îi raportez situația și el se duce glonț la ea cu textul, “hai până afară că vreau să vorbim ceva”, desigur expediat primul pe ușă înaintea lor fiind subsemnatul.

Mă pusei jos în 3 litere la o masă de la barul de lângă cașcarabeta cu mulți wați și încercam să ciulesc timpanul la ce mâncau cei doi. Frânturi. Asta auzeam. Am dat să mă apropii dar degeaba. Până când am ajuns la o distanță cât să-I aud cu urechea liberă ea a făcut un brusc “stânga împrejur” și a zbughit-o înăuntru. Al meu ne-specialist în seducție stătea mai plouat ca o zi obișnuită la Londra.

-Ce ți-a zis, mă?
– Că put.
– Eu ți-am zis să te dai cu parfumul ăla că-I mai puternic, da’ tu: “nu”…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Fetelor v-am prins cu mâța-n…geantă

Uitându-mă la unul dintre filmele din seria “Batman” mă întrebam ce-i lipsește personajului “Catwoman”. Am ajuns la concluzia că avea nevoie de o geantă. Fie poșetă, fie rucsac, fie marsupiu, orice. După ce-am trecut de revelația asta mai puțin inspirată, am căutat să văd dacă alte personaje super-eroine aveau poșetă și… nu m-a surprins să văd că nu.

Așa că am ajuns la concluzia că viața-i mai complicată când nu ești super erou. Nu-ți stă machiajul perfect așa că ai nevoie de-o oglinduță. Poate și de-un ruj care să te ajute să ștergi urmele unui sărut pasional. Niște rimel nu strică să fie prezent și el și poate și-un creion negru. Și da, știm cu toții că “Marea Neagră” e pleonasm. Dacă-i neagră, vorba umblă că ar fi și mare. Lăsând această divagație deoparte, mergem mai departe.

Dacă ai fi mai tocilar și-ai calcula volumul obiectelor enumerate mai sus ai vedea că ocupă un spațiu pe care buzunarele unor anumite genuri de haine nu prea pot să ți-l ofere.
Mai nou smartphone-urile sunt cu ecran destul de mare așa că și acest spațiu trebuie să fie undeva la îndemână. Iarăși buzunarele nu fac față. Nu mereu, oricum.

E nevoie de o geantă. Una care să se potrivească cu orice ocazie însă, nu prea poți găsi ușor. Să meargă și când te duci la facultate sau la job dar și când ieși la un suc. Una care să reziste la ploaie și ninsoare dar să arate și foarte bine când soarele ține cu noi.


Există geanta ideală? Cu siguranță că doamnele și domnișoarele ar avea “n+1” argumente pro dar și contra ideii ăsteia. Pentru mine, om care circulă cu aglomeratele mijloacele de transport în comun, ideală e geanta aceea care ținută pe umăr de vreo reprezentată a sexului frumos, nu mă lovește “accidental” în cap în timp ce stau cocârjat cu privirea țintită în telefon sau în vreo carte. Ideală e geanta care nu mă deranjează. Aia care nu-mi atrage atenția. Nici prin dimensiunile exagerate, nici prin colțurile ascuțite sau culorile țipătoare. Aia pe care pot să o tolerez în peisaj fără să îmi atragă atenția prea tare.
Pentru că da: gențile, pe lângă aspectul lor practic au și rolul de a avea aspectul interesant. Unele de firmă, unele luate din cine știe ce talcioc, au cu toatele rolul de a arăta într-un fel. În felul dorit de purtătoare.

Așa că, fetelor, dacă citiți articolul ăsta, vă întreb pe voi: Cum ar trebui să fie geanta perfectă? Un sac cu o capacitate de 50 de kilograme sau un plic discret în care să nu încapă confortabil nici 3 bancnote de un leu? Nu știu de ce, dar cred că multe dintre voi ar putea arunca o privire pe net, căutând în Google magazin reeija.Cu siguranță că, odată ajunse pe site-ul lor, vă va face cu ochiul măcar una dintre acele genți.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Un weekend perfect

Puls

Bip, bip, bip… din ce în ce mai tare ca un ciocănel enervant îi sâcâia urechile sunetul monitorului cardiac de la capătul patului. Era cald. Se simțea obosit. Înfipt cu ceafa în pernă se încăpățâna să țină ochii închiși. Îi treceau prin față tot felul de imagini. Vedea momentul acela ca și cum s-ar fi derulat de la capăt și l-ar fi trăit din nou și din nou și…
Cu un icnet de durere încercă să se întoarcă pe o parte dar junghiul pe care îl simți în dreptul plămânului drept îi demonstră că era imobilizat în ghips și nu era doar o iluzie senzația pe care o avea.

Parfumul
Cu puțin timp înainte ca ușa salonului să se deschidă nările îi fură inundate de o aromă plăcută. Era ceva familiar. Nu-și dădea seama de unde cunoștea acel parfum. Brusc își aduse aminte: în urmă cu 5 ani îi cumpărase soției sale un parfum care era identic cu cel pe care îl simțea acum. O zvâcnire a colțului gurii trăda un zâmbet la fel de imobil ca și restul trupului său. O vedea în rochia sa subțire prin care sânii ei zburdau îmbietori…

Asistenta
În salonul în care era el intră impacientată o duduie grăsunică și cu fața înroșită de efortul alergăturii. Văzuse pe monitorul de la recepție că e ceva în neregulă și venise într-un suflet să verifice dacă este totul în ordine. Văzându-l agitat îi spuse să se calmeze și începu să-i povestească tot ce știa despre cazul lui. Nu prea multe.

Reporterul
Din spatele ei un televizor lăsat pe un post de știri urla din boxe despre un caz terifiant. Atras de volumul prea tare, el deși părea că stătea atent la ce-i spunea asistenta, ciulise urechile ca să înțeleagă ce spunea reporterul:

“Așa cum v-ați obișnuit deja, și anul acesta autoritățile au fost surprinse de venirea iernii. Nămeții au blocat mai multe rute de acces către munte iar oamenii au rămas blocați în mașini cu orele. Viscolul puternic face practic imposibilă orice încercare a drumarilor de a curăța zăpada de pe carosabil. Datorită condițiilor vitrege un eveniment tragic a avut loc ieri seară pe DN1, drumul care face legătura între capitală și stațiunile de munte de pe Valea Prahovei. Un TIR care transporta combustibil s-a răsturnat aseară între Sinaia și Bușteni. Explozia produsă a făcut un crater de câteva zeci de metri. 7 Persoane au ajuns la spital după intervenția serviciilor de urgență. Un băiețel și mama acestuia nu au mai putut fi salvați din păcate de medicii de la SMURD. În același automobil cu cei doi, spun autoritățile, a mai fost și un bărbat care acum se află la terapie intensivă la spitalul…  ”

Relaxarea
Deodată pulsul i-o luă razna. Respirația era incontrolabilă. Reporterul acela vorbea de soția lui! De copilul lui! Durerea, dezăgirea, furia, ura, violența, făceau un cocktail indescriptibil în mintea lui.
Asistenta care stătea lângă el își dădu seama ce se întâmplase și îi puse în perfuzie un sedativ.
Patul devenea din ce în ce mai moale și parcă se scufunda în el. Pleoapele îi erau greoaie. Ar fi căscat dar nu prea putea. Îl cuprinse din nou somnul. Unul profund.

Accidentul
Clipi. Atât a durat totul. O fracțiune de secundă și iadul s-a dezlănțuit. TIR-ul din fața lor șerpuia pe asfaltul alunecos și acoperit pe alocuri cu zăpadă sau cu gheață. Brusc, se înclină spre stânga, apoi se balansă spre dreapta și, cu toate eforturile șoferului, de a redresa măgăoaia, al treilea balans a fost ultimul. Câteva zeci de metri a alunecat pe-o parte în drum iar mașinile care veneau din sens opus s-au oprit în șanț.
Până când a apucat el să frâneze remorca plină de combustibil s-a rupt de cabină și a făcut o răsucire la câțiva centimetri de sol după care, impactul a făcut totul să ia foc. O gigantică minge de foc și fum se putea vedea de la zeci de kilometri.
Centura o purta doar el. Soția și fiul său stăteau amândoi pe bancheta din spate. Îl ținea în brațe și încerca să îl adoarmă spunându-i o poveste. Nu au avut timp nici măcar să țipe…
În momentul în care mașina lor s-a înfipt în mijlocul fiarelor contorsionate rămase în urma exploziei cisternei știa că șansele de supraviețuire erau minime. Din spate, din cauza fumului și a vizibilității reduse îi lovi altcineva. Atunci a fost momentul în care a tresărit.

Dimineața
A tresărit și a deschis ochii. Ea era lângă el. Pe o tavă o cană mare de cafea aburindă, două ziare și niște sandvich-uri îl invitau. Nu mai știa ce să creadă. Nu mai înțelegea nimic. Avea impresia că visează. Se gândea că intrase în comă sau în vreo stare ciudată de șoc. Bâjbâi cu mâna și luă unul dintre ziare. Îi scană rapid prima pagină, dar… nimic. Nici un cuvânt despre accident. Neștiind ce să mai creadă o întrebă pe ea ce s-a întâmplat.

Ea
Parfumul acela pe care îl recunoscuse la asistentă umplea încăperea delicat furișându-se peste tot. Era un fel de hrană pentru zei acea aromă iar el era privilegiatul muritor care putea să o simtă acum. Îi zâmbi. Îl sărută de câteva ori. Îl privi cu multă iubire și începu să-i povestească totul.

-Măi iubire, eu ți-am zis că nu reziști să bei prea mult aseară dar tu, nu. Cocoș cum ești ai zis să mai pui la colecție câteva pahare. Știi că ți-am zis că ești prea obosit după atâția kilometri conduși fără oprire.

El dădu să îndruge două vorbe dar ea îi reteză din cap dezaprobator intenția.
– Ia mai bine bea tu niște cafea și adu-ți aminte ce ai făcut aseară. Mai ții minte? Mă rugam de tine să vii sus să dormim. Tu ziceai că te inspiră priveliștea și că o să scrii o carte. Stăteai singurel afară în frig cu sticla de vin în loc să vii cu mine în pat să mă iei și tu un pic în brațe. Poate un pic mai mult (zise și zâmbi cu subânțeles).

Din nou încercă să intervină dar ea îl acoperi.
-Ei lasă! Nu m-am supărat pe tine. Știu că ai coșmaruri de fiecare dată când ești obosit și bei așa că te consider deja pedepsit.  Așa e că ai visat urat? Nu încerca să mă minți că am venit mai devreme în cameră și te-am văzut cum făceai.

El nu mai putea scoate nici o vorbă. Îi prinse capul în mâini și o sărută apăsat și pe buzele ei delicate și senzuale. Lacrimi de bucurie îi șiroiau pe ambii obraji. Erau bine. Erau ei doi. Împreună. Nu se întâmplase nici un accident. Își adusese aminte ce se întâmplase de fapt. Evadaseră la final de săptămână din jungla de beton a orașului undeva la o cabană la munte. Era doar un început de weekend la Straja. Erau ei doi. Copilul nici măcar nu se născuse încă. Cine știe, poate făcând planurile de pe-acum…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013-

La ce te gândești?

După ce se așeză pe canapea o liniște apăsătoare se lăsă peste decor. Mobila greoaie, antică, rupea liniile perfecte ale zidurilor. Îl vedea pe el stând lejer pe fotoliu și îi inspira un aer patern. Nu știa dacă fizionomia lui sau poate doar aerul nonșalant îi transmitea un calm pe care de mult nu-l mai experimentase.

Inspiră adânc și ținu aerul în piept câteva clipe după care îl lăsă să scape cu un oftat prelung. Îl țintuia cu privirea și jena vizibil sculptată pe fața ei devenea evidentă parcă, din ce în ce mai pregnant, cu fiecare gest.
El încercă să o îmbărbăteze dintr-o ușoară scuturare a capului. Ea simțea că nu mai poate să respire. Își desfăcu un nasture de la cămașă lăsând astfel parcă mai mult spațiu plămânilor să lucreze. El îi observă gestul. De-abia atunci se dezlănțui potopul…

Nu mai știa a câta vizită era asta pe care o făcea. Până acum încercaseră să se obișnuiască unul cu celălalt, să se cunoască, să devină cumva mai apropiați. Deși avea dublul vârstei ei, el nu o putea vedea ca pe o fiică. Din contră, în unele zile mai călduroase îi alunecau ochii spre decolteul ei discret. De fiecare dată parcă, ea se îmbrăca în așa fel încât să-l impresioneze. Sau… cel puțin așa i se părea lui.

Vorbeau puțin. De obicei nimicuri. Uneori îi mai povestea el anumite momente din trecut care aveau într-un fel vreo legătură cu situația ei de-acum. Nu era una simplă. Privit din exterior, tot contextul ar fi putut părea pueril. Era aproape ceva hilar în toată povestea ei, dacă nu ar fi fost oarecum tragic.

Prima dată când s-au văzut a fost într-adevăr un moment spectaculos. Răvășită, ea dăduse buzna înspre el când intră în camera ei. Ochii îi zvâcneau în orbite, holbați și hainele parcă aruncate cu furca pe ea o făceau să arate ca un personaj din filmele cu posedați. Părul i se despletise și ai fi zis că acum coborâse dintr-un pat la puțin timp după ce se trezise.  Sălbăticia din privirea ei trăda o sensibilitate rănită profund. De cum s-a deschis ușa și a văzut-o a știut că aveau de parcurs multe etape împreună. Oricum n-ar fi avut nici un efect acum să îi prescrie pastile.

„- Ei și? Ce dacă ești doctor? Ce? Crezi că-i mare brânză să fii doctor? Și unchi-miu e doctor! Veterinar!” fuseseră primele cuvinte pe care ea i le-a spus după ce a vizitat-o în camera spitalului de boli mintale.
O privea atunci ca și acum. Era un caz aparte. Nu mai auzise de nicăieri de așa ceva. Nici prin cărțile de specialitate nu existau cazuri similare care să-l ajute. Așa că a zis să o ia ușor. Să aibă răbdare.

După ce a publicat un studiu despre ea, acesta a ajuns relativ rapid în presă. Fiind o fată a unui important om de afaceri, mult nu a durat până când în jurul subiectului s-au adunat mulți susținători. Nu îi venea să creadă că pacienta lui are fani. Îi trimiteau scrisori. Unele erau cu înjurături dar pe acelea nu i le citea.

Venise momentul. Era ultima dată când aveau să se mai vadă.  Știau amândoi asta. Fiecare era cu mintea plină de gânduri despre celălalt. Deontologia fusese deja de mult timp încălcată. Relația doctor-pacient devenise altceva. Poveștile lor le dezvăluiră multe asemănări. Se apropiaseră atât de mult încât dacă ai fi putut ajunge cu un microscop în miezul sufletelor lor ai fi văzut imaginea celuilalt. Se iubeau.

Reușise să o ajute să treacă peste momentele foarte grele și era fericit, dar paradoxal, și trist. Îi părea rău că pleca. Trebuia însă să fie așa. După ce trecuseră împreună prin tot caruselul psiho-emoțional , trebuia să se termine, din nefericire fără un final fericit. După ce ea și-a recăpătat luciditatea, la proces a acceptat senină sentința: Închisoare pe viață.  A mai vizitat-o mult timp după ce au mutat-o dar nu mai era la fel. În cabinetul lui de la spital poveștile lor se încredințau reciproc, înlănțuite într-o conexiune fluidă  ce părea că nu se va rupe niciodată.

La ultima vizită, el îi admira cristalul ochilor ei căprui și dus pe gânduri de amintiri pur și simplu tăcea. La un moment dat, ea rupse tăcerea cu o întrebare pe care el i-o oferise mereu și al cărei răspuns îl știau amândoi fără să-l rostească:
– La ce te gândești?
– La noi…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Irezistibila dependenţă de …

Zilnic ne întâlnim cu ispita oriunde ne aflăm. Uneori ne face vizite şi în vis. Suntem legaţi cu cătuşe impenetrabile de ea. Ne domină existenţa ca un stăpân nemilos. Tot ce facem este să acceptăm docil sclavagismul în care de bunăvoie sau din cauza ignorării propriilor forţe ne complacem.

Dimineaţă. Ora 6:30. Sună telefonul. Alarma o pun pe snooze şi mai moţăi 5 minute până la următoarea alarmă dintre cele 5 consecutive. Se face deja 7 şi mirosul de cafea ce vine din bucătărie îmi gâdilă neuronii somnoroşi. Cu o macara invizibilă mă ridic cu plumb în oase din pat. Visez la un moment special. Ştiu totuşi că nu este astăzi ziua în care se va întâmpla. Orice. Nu contează foarte tare ce e acel moment special, dar îl doresc şi îl aştept cu nerăbdare.

Ajuns în faţa cănii de cafea rutina însă intră pe familiarul pilot automat. Fumurile de ţigară şi titlurile de ştiri din ecranul telefonului se succed leneş. Un ochi aruncat pe ceas îmi dă un final prematur tabieturilor matinale.

Grăbit mă cotrobăi prin buzunare în căutarea cheii. Trebuie să ajung la muncă. Trebuie să prind autobuzul. Trebuie să …
Urcat în autobuz bag căştile şi brusc totul se schimbă. Sunt protagonist în propriul videoclip muzical. Cei din jur devin figuraţie, episodice efemere personaje care la prima staţie vor dispărea din decor.

Căştile sunt salvatorul care reînvie în fiecare dimineaţă. Mă fereşte de conversaţii şi păreri, de idei şi gânduri străine. Este un supererou, un protector dedicat.
La întoarcere filmul se repetă. Babe atotştiutoare sunt ţinute la distanţă de gândurile mele. E oarecum ironic cum universurile paralele sunt îngesuite într-un autobuz. E aproape o comedie deşi umorul situaţiei nu pare să-l vadă nimeni în afară de mine.

Da. Există o masă destul de impresionantă de cetăţeni care sunt dependenţi de căşti. Pe stradă, în autobuze, la metrou, pe biciclete, în parc la alergat, peste tot poţi vedea sclavii căştilor. E o dependeţă care îţi dă o independeţă. Izolat de tentaţii poţi să te concentrezi la ceea ce faci.
Chiar şi în timp ce citeşti textul ăsta poate că asculţi o melodie. Eu trebuie să recunosc că în timp ce l-am scris ascultam muzică în căşti. Pur şi simplu pentru o stare de relaxare-concentrare oferită de blocarea lumii exterioare şi chiar şi a ţăcănitului tastelor…

Nu. Nu este o dependenţă atât de gravă ca cea pe care o pot produce unele substanţe dar, este una foarte prezentă în cotidianul înconjurător. Există tentaţii irezistibile? Desigur. S-au făcut şi filme pe tema asta. Totuşi, oarecum retoric te întreb: Aşa e că uneori există momente în care ţi-ai dori să ai o pereche de căşti?

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Doctorul personal

Ajunsese să-l dorească obsesiv. Era singurul subiect care în mod constant era mereu proaspăt în mintea ei. Îl avea și totuși nu era niciodată destul. L-ar fi vrut din ce în ce mai mult, mai des, mai profund. Atingerea sa o făcea să experimenteze senzații pe care nici măcar nu și le imaginase până când s-au întâlnit prima dată.

Ceea ce se întâmpla între ei era indescriptibil. Cuvintele nu erau suficiente. Ar fi vrut să poată să transmite întregii lumi ce simte atunci când el o atingea. Mângâierea lui era atât de delicată încât avea impresia că numai ea conta pentru el. Era ca și cum numai ei doi existau pe Pământ atunci când se întâlneau.

La un moment dat a acceptat. Au făcut duș pentru prima dată împreună. Nu știa foarte clar ce urma să se întâmple și totuși avea câteva așteptări care mai de care mai năstrușnice. Când a intrat în baie i s-a făcut pielea de găină. A dat drumul la apă și când s-a băgat sub jetul fierbinte un fior i-a străbătut întreaga ființă. El stătea cuminte. Aproape ca și cum nimic nu-l putea impresiona.

Ea era udă, iar picăturile de apă de pe trupul ei licăreau în mii de raze ca și cum ar fi fost minuscule diamante care-i amplificau senzualitatea liniilor corpului. Impasibil, el aștepta ceva…
Brusc, ea se întoarse spre el, spunându-i parcă din priviri că acesta era momentul în care el trebuia să intre în scenă.
L-a apucat ferm cu o mână și cu degetul arătător al celeilalte îi mângâia vârful ferm. Nici o reacție din partea lui. Părea că știe ce-l așteaptă. Părea că își dorește să se întâmple ceea ce urma să se întâmple.
După acest joc care nu a durat foarte mult ea se hotărâ să nu mai zăbovească și trecu la treabă. Lichidul său se revărsă în palma ei.
“Ia să vedem doctore, ce știi” zise ea zâmbind șăgalnic. Oarecum retoric parcă, îl și întrebă:
“Îți place părul meu ud?” El, stors parcă de vlagă, stătea ca un mut. Fără cuvinte, fără reacțe. Odată ce lichidul său ajunse în părul ei ea scoase un oftat prelung și zise:
“Ai dreptate! Ești doctorul meu personal”.
Pe etajeră, lângă gelul de duș, pe un recipient, se putea vedea ca prin farmec dar destul de greu din cauza aburului, textul de pe etichetă: “Gerovital Plant – Șampon – Doctorul personal al părului tău”…

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

L-a adus acasă…

L-a adus acasă la ea deși parcă nu și-ar fi dorit să-i invadeze intimitatea chiar din prima zi. Nu s-a putut abține. De cum s-au întâlnit a fost un fel de dragoste la prima vedere. Era tot ceea ce-și dorise vreodată. Simțea că îi va satisface fiecare capriciu și îi va îndeplini toate poftele de îndată ce ea ar fi dorit asta.
Cu un aspect elegant și cu o tandrețe emanată din fiecare detaliu, aparența sa nu înșela nici o clipă așteptările ei. Știa că îi va fi fidel mult timp și că nu o va dezamăgi așa cum se întâmplase în trecut.

De îndată ce au ajuns l-a lăsat singur și ea s-a dus să se îmbrace în ceva mai comod. Gândindu-se la el îi veneau tot felul de gânduri năstrușnice. O copleșea multitudinea de variante pe care ar fi putut-o încerca cu el.

Își imagina cum poate într-o dimineață el va fi în bucătărie și, ea venind somnoroasă și, privindu-l galeș, își va dori să-i ofere tot ce are el mai bun. Vedea în mintea ei cum vor merge până la capăt doar ei doi. Se întoarse îmbrăcată doar într-un halat. Degetele ei îi studiau fiecare detaliu și, cu fiecare atingere, își dorea să-l vadă făcând ceea ce amândoi știau că el se pricepe cel mai bine să facă.

Dorința sa atinse apogeul și nu se mai putu abține. Ca la un semn el se porni iar ochii ei sclipeau văzându-l cum se mișcă. Nimic brutal, nimic animalic. Totul dozat la perfecțiune pentru a-i oferi ei cantitatea perfectă de plăcere.

La final el se opri. Ea însă nu se mai putu stăpâni, ci îi savură și ultima picătură de suc făcut special, parcă, doar pentru ea. Era al ei. Aici. Dedicat complet și irefutabil. Vibrația lui îi transmitea și ei o ciudată răcoroasă  stare de bine. Era cel mai bun storcător cu presare la rece dintre toate storcatoarele de fructe pe care le cumpărase vreodată.

_____________
______
__

storcator_Hurom
__
______
____________

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013

Frumoasă cu un scop precis

Seducătoare, delicată, energică, de încredere, tandră, cu un aspect care ascundea senzualitate și forță, atrăgătoare, aranjată perfect, îmbrăcată în piele, inteligentă, pregătită, dornică să fie condusă dar mereu deținând controlul… câteva moduri în care și-o imaginase. O mai văzuse doar de două ori, dar a fost suficient.

În timpul acesta, cât o aștepta, tot felul de gânduri îi inundau mintea. Trecea de la dorința nestăpânită până la calmul impus de situație. Își imagina cum va sări într-un picior prin parcare datorită bucuriei întâlnirii. Se gândise să cumpere și niște flori dar în grabă nu găsise ceva care să-i placă așa că luase o sticlă de vin. Nu neapărat cea mai inspirată decizie, dar răbdarea era pe terminate și vroia să ajungă cât mai curând la ea.
Nu era gata. A trebuit să aștepte. Ajunsese el prea devreme sau făcea ea pe inabordabila? Și asta era doar una din miile de întrebări care-i bombardau sufletul…

La un moment dat, ușa s-a deschis. Îndată i s-au accelerat bătăile inimii și respirația. Pupilele i se dilatară. Era o stare de excitare greu de controlat. Simțea fiori reci și calzi pe coloană și cu greu încerca să-și găsească cuvintele potrivite. Gura i se uscase și degeaba își lingea buzele ca-n fața unui desert perfect, pentru că nici ele nu vroiau să se supună. Fremătau de nerăbdare. Încercând să își controleze impulsurile. Respira pe nas și nările îi fluturau haios cu fiecare expirație.

S-a apropiat de ea. Stătea liniștită și impunătoare în mijlocul încăperii. Nici un semn că ar fi fost interesată de el. Puternică dar docilă, vizibil parcă făcută ca să impună respect. Elegantă și subtilă, cu trăsături care te îndemnau să o atingi. Așa că nu se mai putu abține. Usor, aproape ca o aripă de colibri o atinse pentru o clipă. Mâna lui trimise un fior în tot corpul. Vroia să o aibă. Acolo, pe loc. Atunci.

Cu un sunet aproape imperceptibil se apropie și mai tare de ea și ea se deschise. Îl aștepta parcă numai pe el. Îi venea să o sărute dar știa că asta nu ar fi fost îndeajuns. Intră în ea și de îndată ce se porniră la acest drum în doi, nimic nu mai avea de ce să îi oprească.  Era singura mașină pe care și-o dorise vreodată.

Autor: Bogdan Voșloban

-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013 –