Există nenumărate mituri despre prima întâlnire. Ce să porți, cum să te porți, cum să arăți, ce să arăți și, de ce nu, ce să ascunzi… că, deh! E și misterul un element destul de atrăgător prin intriga stârnită în mintea celuilalt. De la strategii planificate cu plan scris și cronometru până la noroc și improvizație pe moment, cu siguranță că vei găsi pe la fiecare colț de stradă câte-un specialist care să-ți dea o părere despre cât de bine ar putea să iasă varianta lui de “tehnică de agățat”.
Vine o perioadă, de obicei prin adolescență și puțin după, când jocul seducției este una dintre activitățile principale. Hormonii sar pe pereți și pasiunea țâșnește prin toți porii sufletului. O reacție nucleară are loc la fiecare privire a celuilalt, la fiecare zâmbet, atingere și mai ales sărut.
O să îți povestesc o amintire oarecum haioasă care îmi vine acum în minte. Prin adolescență munceam cu un văr de-al meu în sat cu ziua pe la oameni ca să facem bani. În fiecare sâmbătă seara era discotecă așa că aveam nevoie de potență financiară (cu cealaltă nu cred că aveam nici unul probleme) pentru a da pe spate (sau pe alte părți) doritoarele de … companie.
Problema din povestea asta e că al meu văr nu prea avea papagal, cum se spune. Și era nevoie de zburătoarea asta metaforică pentru că vroia să pună și mâinile pe o duduiță pe care de ceva vreme tot punea doar ochii.
Zis și făcut, puserăm mințile la treabă și ticluirăm mai multe planuri care să aibă șanse de …success. După niște brainstorming și troubleshooting am ajuns la concluzia că doar unul dintre toate avea să dea roadele cele dorite.
Văr-miu, nefiind vreun Super Playboy, a venit cu o idee. Eu aveam papagalul la mine încă de pe-atunci. (între timp am făcut rost și de maimuță). Dar cum nu era cazul să mă dau eu în spectacol, am purces întru împlinirea planului care avea să-l pună pe el în lumina cea bună.
Timp de 5 zile am robit ca sclavii pe plantație ca să strângem arginții ca să ajungem la locația unde al nostru Don Juan ar fi primit sărutul așteptat în seara de sâmbătă. Între timp, în fiecare seară am meșterit niște căști cu microfoane de la un walkie-talkie mai vechi, și tot timpul săptămânii le-am testat ca să vedem cât țin bateriile, la ce distanță “bate” semnalul și cât de corect se înțeleg cuvintele în condiții de puternic zgomot ambiental. Până vineri toate “beta-testing”-urile ne-au dat cu “thumbs up”.
A venit și măreața seară. Pe la 9:30 ne lipeam pe piele echipamentul de comunicație. Eram ca niște spioni. Am ajuns pe la 10 la discotecă dar era încă devreme și mamzela nu își arătase cosițele fluturânde. Așa că… dă-i cu bere, dă-i cu dans, până când, eu, care stăteam afară o văd pe individă cum se apropie. Nu mă cunoștea. Îi transmit lu’ “Vulturu’ ” prin căști că i-a venit “pajura”. Ăsta, pauză! Nimic. Intru după ea și încerc să-l găsesc din priviri. Era praf. De beat. De oboseală. De transpirat. Ajuns la el îi raportez situația și el se duce glonț la ea cu textul, “hai până afară că vreau să vorbim ceva”, desigur expediat primul pe ușă înaintea lor fiind subsemnatul.
Mă pusei jos în 3 litere la o masă de la barul de lângă cașcarabeta cu mulți wați și încercam să ciulesc timpanul la ce mâncau cei doi. Frânturi. Asta auzeam. Am dat să mă apropii dar degeaba. Până când am ajuns la o distanță cât să-I aud cu urechea liberă ea a făcut un brusc “stânga împrejur” și a zbughit-o înăuntru. Al meu ne-specialist în seducție stătea mai plouat ca o zi obișnuită la Londra.
-Ce ți-a zis, mă?
– Că put.
– Eu ți-am zis să te dai cu parfumul ăla că-I mai puternic, da’ tu: “nu”…
Autor: Bogdan Voșloban
-Articol înscris în competiția SuperBlog 2013–
blogvertorial 